Biserica Ortodoxă învață despre Maica Domnului doar ceea
ce Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură au spus despre ea și în fiecare zi o
slăvește în lăcașele sale, cerându-i ajutorul și ocrotirea. Cunoscând că ei îi
sunt bineplăcute numai acele laude care sunt pe potriva slavei sale, Sfinții
Părinți și melozii le-au cerut adesea, ei și Fiului ei, să le arate în ce chip
să o cânte. „Întărește-mi mintea, Hristoase Dumnezeule, ca să cânt cu îndrăzneală
lauda Preacuratei Maicii Tale” (Icosul Adormirii). „Biserica învață că Hristos
a fost cu adevărat născutdin Pururea Fecioara Maria” (Sfântul Epifanie, Adevărul despre credință). „De nevoie
este ca și noi să mărturisim pe Preasfânta și Pururea Feciara Maria că este cu
adevărat Născătoare de Dumnezeu. Căci cei ce se leapădă cum că Preasfânta
Fecioară nu este Născătoare de Dumnezeu cu adevărat nu mai sunt credincioși, ci
ucenici ai fariseilor și saducheilor” (Sfântul Efrem Sirul, Către Ioan Monahul).
Din Sfânta Tradiție, este știut că Maria a fost fiica
venită la bătrâneție a lui Ioachim și a Anei și că Ioachim cobora din spița
împărătească a lui David, iar Ana se trăgea din seminție preoțească. Având
această rădăcină aleasă, erau totuși săraci. Dar nu aceasta îi întrista cel mai
mult pe acești drepți, ci, mai degrabă, aceea că nu aveau copii și nu trăgeau
nădejde ca urmașii lor să-L vadă pe Mesia. Și iată cum, odată defăimați fiind
de iudei pentru că erau sterpi, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu cu suflet
smerit – Ioachim, într-un munte unde a fugit după ce arhiereul nu a vrut să
primească jertfa la templu, iar Ana în grădina lor plângându-și neputința
sterpiciunii – și atunci le-a fost trimis un înger, înștiințându-i că în curând
vor da naștere unei fiice. Pini de bucurie, au făgăduit s-o închine pe aceasta
lui Dumnezeu.
După nouă luni, li s-a născut o fiică pe care au chemat-o
Maria și care, din fragedă pruncie, a fost împodobită cu cele mai alese virtuți
ale sufletului. Când a ajuns la trei ani, părinții ei, împlinind făgăduința, au
adus-o pe micuța Maria la templul din Ierusalim; aici, a urcat singură mulțimea
treptelor și, printr-o descoperire a lui Dumnezeu, a fost primită de marele
arhiereu, care a dus-o în Sfânta Sfintelor, e purtând în sine harul lui
Dumnezeu care rămânea asupra ei în templul lipsit până atunci de acest har.[1]
A fost rânduită în ceata fecioarelor care slujeau la templu, dar petrecea atât
de mult timp rugându-se în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că viețuia
acolo.[2]
Fiind împodobită cu toate virtuțile, a făcut ăilda unei nemaiîntânite curății a
vieții. Smerită și ascultătoare față de toți, nu a supărat pe nimeni, nu a
rostit niănui vreo vorbă urâtă, s-a arătat tuturora prietenoasă și nu s-a
plecat nici unui gâng necurat (După Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Despre viața Maicii Domnului și despre
pururea-fecioaria Sfintei Maria).
„În ciuda virtuților și a neprihănirii vieții pe care o
ducea Maica Domnului, păcatul și moartea veșnică își făceau arătată lucrarea și
nici nu se putea să fie altfel: aceasta este învățătura adevărată și credincioasă
a Bisericii Dreptslăvitoare despre legătura Maicii lui Dumnezeu cu păcatul
strămoșesc și cu moartea” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învățăturii Bisericii Ortodoxe despre Maica Domnului).
„Străină oricărei căderi în păcat, ea nu a fost străină ispitei păcatului”.
„Singur Dumnezeu este fără de păcat, pe când omul va avea ceva de îndreptat și
de desăvârșit, pentru a putea împlini porunca lui Dumnezeu: «Fiți sfinți, că Eu,
Domnul Dumnezeul vostru, sunt Sfânt» (Levitic,
19: 2)” (Sfântul Ambrozie al Mediolanului, Comentariul
la Psalmul 118). Cu cât este cineva mai curat și mai desăvârșit, cu atât
își dă seama mai mult de neputințele sale, socotindu-se pe sine cel mai nevrednic.
Fecioara Maria, dăruindu-se pe sine întreagă lui Dumnezeu,
chiar dacă a alungat dinru sine orice înclinație păcătoasă, totuși a simțit, cu
mult mai mult ca noi toți ceilalți, slăbiciunea firii omenești și, cu
înfrigurare, dorea venirea unui Mântuitor. Întru smerenia sa, se socotea
nevrednică a fi chiar și numai slujitoarea aceleia care avea să-L nască pe
Domnul. Așadar, nimic nu-i putea abate mintea de la rugăciune și, luând aminte
la sine însăși, Maria s-a făgăduit lui Dumnezeu de a nu se însoți cu bărbat și
de a-și păzi fecioria, pentru ca întreaga sa viață să-I slujească numai Lui și,
atunci când vârsta nu i-a mai îngăduit a mai rămâne în templu, fiind logodită
cu bătrânul Iosif, ea s-a mutat în casa acestuia, în Nazaret. Aici, i s-a
arătat Arhanghelul Gavriil, care i-a adus vestea cea bună: cum că ea va fi care
va naște pe Fiul Celui Preaînalt.
„Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu
tine. Binecuvântată ești tu între femei. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de
cuvântul lui și cugeta în sine: Ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Și
îngerul i-a zis: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Și, iată,
vei lua în pântece și vei naște Fiu, și vei chema numele Lui, Iisus. Acesta va
fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va chema, și Domnul Dumnezeu Îi va da Lui
tronul lui David, părintele Său. Și va împărăți peste casa lui Iacov în veci,
și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Și a zis Maria către înger: Cum va fi
aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Și, răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul
fânt Se va pogorî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru
aceeam, și Sfântul Care Se va naște din tine Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1: 28 – 35).
Maria a primit vestea trimisă prin înger cu smerenie și
ascultare. „Atunci Cuvântul, într-un chip numai de El știut, S-a pogorât și,
după voința Lui, a intrat în Fecioara și S-a sălășluit în ea” (Sfântul Efrem
Sirul, Laudă Maicii lui Dumnezeu).
„Așa cum lumina luminează ceea ce este ascuns, în același chip, Hristos curăță
ce este nevăzut în firea lucrurilor. Așa a curățat-o pe Fecioara, iar apoi S-a
născut, așa încât să fie arătat că, acolo unde este Hristos, se arată și
curăția în toată puterea sa. El a curățat-o pe Fecioară, fiind mai înainte
gătită de către Duhul Sfânt, iar apoi pântecele, fiind curățit, L-a zămislit. A
curățat-o pe Fecioara, deși aceasta era neprihănită, de aceea, născându-Se, El
a păzit-o Fecioară. Nu voiesc a spune că Maria a atins nemurirea, ci că nu s-a
mai plecat spre porniri păcătoase” (Sfântul Efrem Sirul, Omilie împotriva ereticilor, 41).
„Lumina S-a sălășluit înlăuntrul ei, curățindu-i mintea,
gândurile și îndeletnicirile, sfințindu-i fecioria” (Sfântul Efrem Sirul, Maria și Eva).
„Pe ceea ce era curată, neprihănită potrivit înțelegerii
omenești, El a curățit-o prin har” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învățăturii Bisericii Ortodoxe
despre Maica Domnului).
Fecioara n-a dezvăluit nimănui cele spuse de înger, însă
îngerul i-a arătat în vis lui Iosif cele despre ea și despre nemaiauzita
zămislire de la Duhul Sfânt (Matei 1:
18 – 25), iar după nsșterea lui Hristos, împreună cu nenumărate cete îngerești,
i-a vestit pe păstori. Aceștia, venind să I se închine Noului Născut, vesteau
cele spuse lor despre Prunc. După ce înainte a îndurat tăcută bănuielile,
Fecioara a ascultat tăcută și acum, punând în inima sa toate aceste cuvinte ce
se grăiau despre slava Fiului său (Luca
2: 8-19). Patruzeci de zile după aceasta, a auzit și rugăciunea de laudă a
dreptului Simeon precum și proorocia despre sabia care va trece prin sufletul
ei. Mai apoi, ea a văzut cum Iisus Se întărea cu Duhul și Se umplea de
înțelepciune, L-a auzit învățând în templu pe când era El de doisprezece ani și
toate acestea ea le păstra în inima ei (Luca
2: 21-51). Chiar și așa, plină de har, ea nu a înțeles pe deplin în ce chip era
lucrarea și preaslăvirea Fiului ei pe pământ. Îi era încă propriu ceea ce
evreii credeau despre Mesia, iar simțămintele ei firești, care o făceau să se
îngrijoreze pentru El și să-L oprească de la lucruri și primejdii ce puteau să
se ivească, erau mult prea mari. Pentru aceasta, la început, fără să-și dea
seama, se arăta peste măsură de ocrotitoare față de Fiul ei, ceea ce L-a făcut
să arate cu cât mai presus sunt legăturile în duh asupra celor după trup (Matei 12: 46-49). „Căci Se grijea de
cinstea Maicii Sale, dar mult mai mult Se grijea Domnul de mântuirea sufletului
ei și de binele oamenilor pentru care S-a și înveșmântat cu trup” (Sfântul Ioan
Gură de Aur, Comentarii la Evanghelia
după Ioan, Omilia 21). Fecioara a înțeles acestea și a ascultat cuvântul
lui Dumnezeu și l-a păzit (Luca 11:
27-28). Ca nimeni altcineva, a avut gândul lui Hristos (Filipeni 2: 5) și, purtând nemângâiată durerea sa de mamă atunci
când și-a văzut Fiul batjocorit și pătimind, umplându-se de bucurie în ziua
Învierii, în ziua Cincizecimii a fost îmbrăcată cu putere de sus (Luca 24: 49). Duhul Sfânt, Care S-a
pogorât peste ea, a învățat-o toate (Ioan
14: 26) și a călăuzit-o la tot adevărul (Ioan 16: 13). Încinsă fiind cu această putere, s-a pornit cu multă
râvnă a împlini lucrările ce le auzise de la Fiul și Mântuitorul ei, ca, în
acest chip, să se înalțe și să ajungă să fie cu El. Sfârșitul vieții
Preasfintei Maici a lui Dumnezeu a fost începătura proslăvirii ei. „Împodobită
fiind cu slavă dumnezeiască” (Irmosul Canonului
Adormirii Maicii lui Dumnezeu), stă și va sta, în ziua Judecății și în
veacul ce va să vie, de-a dreapta tronului Fiului ei. Va împărăți dimpreună cu
El, având îndrăzneală către Dânsul ca Maică a Sa după trup și ca una ce este
unită în duh cu El, ca una care a împlinit voia lui Dumnezeu și i-a călăuzit pe
ceilalți (Matei 5: 19). Milostivă și
plină de dragoste, ea își arată dragostea ei pentru Fiul ei și Dumnezeu prin
iubirea față de oameni, mijlocind pentru aceștia în fața Celui milostiv și
izbăvindu-i, prin cererea ei, pe cei aflați în nevoi pe pământ.
Trecând prin toate greutățile vieții pământești,
mijlocitoarea creștinilor vede fiecare lacrimă, aude fiecare oftat și rugăciune
adusă ei.
În chip osebit, aproape de ea sunt cei ce poartă lupta cu patimile
și au râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu, dar este
grabnic-ajutătoare și în grijile lumești: „Tuturor scârbiților, bucurie și
asupriților, folositoare, și flămânzilor, dătătoare de hrană, străinilor,
mângâiere, celor învăluiți, adăpostire, bolnavilor, cercetare, celor
neputincioși, acoperământ și sprijinire, toiag bătrâneților, tu ești,
Preacurată, Maica Dumnezeului Celui de sus (Stihirile din Paraclisul Maicii Domnului).
„Nădejdea, mijlocitoarea și scăparea creștinilor”,
„Născătoarea de Dumnezeu cea întru rugăciuni și folosințe, neadormită (Condacul
Adormirii), „izbăvește lumea, prin rugăciunile tale cele neîncetate” (Theotokionul glasului al III-lea).
„Fericiți suntem și noi, folositoare pe tine avându-te, că ziua și noaptea te
rogi pentru noi” (Miezonoptica de toate
zilele).
Nu poate mintea sau cuvântul să zugrăvească slava celei ce
s-a născut din firea omenească cea păcătoasă, dar a ajuns „mai cinstită decât
Heruvimii și mai slăvită, fără de asemănare, decât Serafimii”.
„Al tainelor lui Dumnezeu celor negrăite și dumnezeiești,
văzând în Fecioară harul arătat și plinit cu adevărat, mă bucur. Și chipul cel
străin și nespus a-l înțelege, nu mă pricep. Cum cea aleasă singură s-a arătat
curată mai presus de toată făptura cea văzută și cea gândită. Pentru aceasta,
vrând a o lăuda pe dânsa, mă spăimântez foarte cu gândul și cu cuvântul. Înă
îdrăznind, propovăduiesc și măresc: Aceasta este cortul cel ceresc” (Icosul Intrării în Biserică a Maicii Domnului).
„Nu izbutește nici o limbă a te lăuda după vrednicie, ci
se întunecă și mintea cea mai presus de lume să cânte ție, de Dumnezeu
Născătoare. Însă, fiind bună, primește credința; că știi râvna noastră cea
dumnezeiască, cu tu creștinilor ești ocrotitoare, pe tine te mărim” (Irmosul Cântării a IX-a de la Utrenia Bobotezei).
[1]
Vezi Condacul Intrării Maicii
Domnului în Biserică. Acesta era templul cel nou, în care slava lui Dumnezeu nu
s-a pogorât așa cum se pogorâse deasupra cortului sau deasupra templului lui
Solomon.
[2]
Vecernia Intrării Maicii Domnului în
Biserică, a doua Stihire la „Doamne, strigat-am” și „Slavă... și acum...”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu